Nicolae Labiș
Pentru ce-ai rămas, iubire! -
Rădacina-a unei
flori
Ce s-a destrămat subțire
În petale și vapori
Ca
să zboare mai ușoară,
Să renvie-a doua oară
În
alt suflet, în alt ceas,
Lăsând drojdia grozavă
De pârjol
și de otravă...
Murmuram: - De ce-ai rămas?
Înnegrit la
chip ca marea,
Noaptea lângă țărm am stat
Ascultându-i
aiurarea,
Plânsul ei zbuciumat,
Ingânându-i cu glas mare
Zadarnica
ei chemare
Risipită-n surd balans.
Si cu ea, prin vijelie,
Am
pornit - mai blând sa-mi fie -
Sumbrul suferinței
dans.
***